Ai avut norocul să te naști într-o familie bună din toate punctele de vedere. Părinții fac parte din cel puțin clasa socială medie, chiar înaltă. Nu ți-a lipsit niciodată nimic. Când alți colegi de școală erau trimiși verile la coada vacii, într-un sat uitat de lume, tu deja bifasei câteva capitale europene. Mereu te-au meditat la cei mai buni profesori din orașul tău. Nu ai avut niciodată o sumă fixă pentru un covrig pe zi. Prima oară când ai văzut cum arăta o bancnotă de 100 de euro, ai avut și șansa s-o cheltuiești pe două – trei piese vestimentare. Pe lângă bani, părinții te-au susținut mereu în decizii. Nu ți-au impus un drum în viață. Pictor, programator, medic sau avocat, pentru ei întotdeauna a contat doar să fii fericit/ă. Când ai ajuns la facultatea pe care ți-ai ales-o singur (la buget sau taxă, nu contează), ai tăi te-au felicitat și ți-au promis ceva important: Să nu-ți faci griji! Să-ți trăiești viața de student, să te bucuri de dragoste, prieteni, distracție, să înveți cât poți și ce vrei, pentru că de restul se vor ocupa ei. Dacă ai plecat din provincie, ei ți-au asigurat foarte ușor o locuință. Fie cumpărată imediată după admitere, fie o chirie într-o zonă bunicică sau un cămin privat cu condiții foarte bune. Dacă ești din București, poți sta liniștit: Facturile le plătesc tot ei, iar chenzina îți este rezervată într-un mod foarte generos. Singura lor cerință în ambele cazuri este: Să nu lucrezi în timpul facultății. Să-ți vezi de școală și de anii de studenție care nu se vor mai întoarce niciodată. Crezi că te invidiază lumea? Da, te invidiază. Cred despre tine că ești norocos/norocoasă. Alții au impresia că ai tăi au greșit și că vor regreta mai târziu. Care e adevărul?
Părinții au intenții bune. Oamenii te iubesc din toată inima și vor să-ți ofere tot ce este mai bun pe lumea asta. Fie pentru că ei au primit la fel, fie din contră….Lor le-a fost extraordinar de greu și nu vor ca tu să treci prin aceleași suferințe. Doar că nu-și dau seama că undeva, mai departe de orizontul lor îngust, se află și jumătatea goală a paharului. Jumătate care se va transforma într-un întreg mai târziu. Nu te pot proteja pentru tot restul vieții, iar tu nu știi cum este să nu fie cineva în spatele tău care să te ajute să nu cazi.
Sunt mereu acolo atunci când ai nevoie. Iar asta te face să uiți că tu ai de fapt nevoie de ceva. De multe ori, anticipează problemele financiare care vor apărea și le rezolvă înainte să-ți dai seama că au apărut vreodată. Poate rația ta de cheltuială pe lună sare binișor de 500-600 de euro. În afară de cheltuielile pe întreținere și mâncare. Cum crezi că te vei simți la primul salariu care poate nu va depăși 300 de euro? Vei munci cu drag și spor pentru un venit pe care tu îl obții în jumătate de lună doar dând un telefon scurt care se încheie cu: “Acum îți pun banii pe card”? Cum te vei simți când pentru primul salariu de după absolvirea facultății vei fi nevoit:
- Să Muncești
- Să te trezești devreme
- Să nu faci mereu ceea ce îți place
- Să suporți mustrări din partea șefului și a colegilor
- Să te stresezi pentru a rezolva tot ce ți se dă de făcut
Și după toate astea, la final de lună să primești o mizerie?
Înjositor. Vei simți că nu este locul tău acolo. Cumva crezi că lumea e nedreaptă cu tine și nu-ți oferă valoarea și locul pe care le meriți. Părinții te vor susține în continuare. Ești un copil frumos, deștept, muncitor și lumea rea își bate joc de tine. Te vor sfătui să-ți dai demisia și să cauți ceva de nivelul tău. Adică la un nivel mai ridicat decât ceea ce pot ei să-ți ofere.
Le asculți sfatul. Mai trec câteva luni, poate chiar un an, poate chiar doi. Chenzina intră gratis în continuare pe card la date fixe. Plus niște bonusuri la nevoie. Faci (încă) un master. Ai tăi cred că asta e soluția. Te sprijină în ideea de a nu mai lucra cât ești la școală. Te poți baza pe ei. Ca întotdeauna.
După master te decizi să-ți cauți din nou job. Dezamăgire peste dezamăgire. Jobul pe care ți-l dorești, e rezervat pentru persoane cu mai multă experiență. Jobul pe care nu ți-l dorești te așteaptă după colț. Din nou. De data asta, mama îți spune să mai încerci o dată. România e de vină că nu oferă oportunități oamenilor ca tine. Născuți și crescuți de niște părinți deosebiți de grijulii, care le-au oferit tot confortul și cea mai bună educație din lume.
Te duci iar la jobul care îți oferă un salariu pentru care sigur ai nevoie de completări de la tata în fiecare lună. Parchezi mașina pe care ai tăi ți-au cumpărat-o în primul an de facultate. Lângă tine apare colegul care lucra atunci când tu îi ascultai sfatul mamei. Se dă jos dintr-o mașină mai bună decât a ta. Stați de vorbă trei minute, pentru că nu suporți ceea ce spune. Are jobul pe care tu ți-l doreai. Iar tu ai vreo cinci ani de recuperat până acolo.
Ajungi acasă. Îți controlezi contul bancar online. Aceeași mizerie de salariu de la același job care nu te merită. Iar trebuie să dai un telefon acasă.
Sursă foto: www.wpclipart.com, irvinggfm.deviantart.com, www.marketwatch.com
