Îți place să faci ceva. Dar lumea îți spune să te apuci și de “altceva”…

Am învățat să citesc pe la cinci ani. Tatăl meu s-a decis destul de rapid că trebuie să fiu o elevă eminentă la școală, așa că nu am început cu alfabetul, ci direct cu prima pagină din “Rațușca cea urâtă”. Am tras vreo trei lacrimi câteva ore cât m-am chinuit, dar la finalul zilei m-am ales cu prima pagină citită. A doua zi, am luat singură cartea și am continuat cu cea de-a doua pagină. După ce tatăl meu a văzut că am prins șmecheria foarte repede, mi-a spus: “Bun. Ai învățat să citești. Acum să trecem și la altceva.” Altceva-ul a fost matematica. Dar asta e altă poveste:)

Chiar și pentru anii ’90 cred că am fost un copil destul de ciudat. Deși pe vremea aia, era mai normal ca acum să citești cărți, totuși ca un copil să-și petreacă zile și nopți citind. Ore întregi petrecute prin librării, refuzuri de a mai ieși din casă pe motiv că aveam de terminat o carte și toți banii de buzunar cheltuiți pe cărți. Relativ repede, am descoperit scrisul. Cred că aveam vreo 10 ani. Citisem deja destul de mult și îmi amintesc că m-am apucat de scris pentru că nu-mi plăceau unele finaluri. Voiam să le schimb. Aveam imboldul “Eu aș fi făcut altfel.” Așa că mă apucam să-mi scriu propria variantă de final.

La școală mi se spunea că sunt talentată. Începusem să am rezultate din ce în ce mai bune. Au urmat ani buni în care am câștigat premii destul de importante cam la toate concursurile de literatură unde am participat. Însă nu despre asta e vorba. E vorba despre “Mai fă și altceva.”

Deși pasiunile mele reale erau cititul și scrisul și indiferent ce mi se întâmpla, mă întorceam mereu la ele, m-am confruntat cu următoarea problemă: mi se spunea că sunt foarte bună, că am talent și că am demonstrat ce aveam de demonstrat. Acum trebuie să trec și la “altceva”. Bineînțeles, pentru fiecare persoană, “altceva”-ul era diferit. Pentru tatăl meu era matematica. Pentru profesorii de la școală era orice materie reală care urma să mă scoată din negura sărăciei care mă aștepta cu scrisul. Pentru bunicul meu era biologia, el visând mereu să ajung medic. Și pentru mine, “altceva” a devenit “e momentul să mai începi ceva nou”.

Practic, “altceva”-ul m-a determinat mereu să-mi spun că trebuie să mă apuc de provocări noi, pentru că pasiunea mea o voi stăpâni mereu. 

Nimeni, niciodată nu mi-a spus că de fapt nu sunt nici pe departe genială când scriu. Nimeni nu mi-a spus că pot face mai mult. Nimeni nu mi-a spus să insist. Toată lumea m-a îndemnat să mai caut constant un lucru pe care să-l încep și pe care să nu-l mai termin niciodată.

be-who-you-want-to-be

Și nici eu nu mi-am spus asta vreodată. Am crezut că sunt talentată, că am un hobby și cam asta e tot. Nu am exersat suficient de mult. Nu am căutat calea profesională care să mă ajute să-mi folosesc la potențialul maxim talentul și competențele de bază. Am ales să încep noi și noi lucruri în speranța de a mulțumi pe toată lumea și într-un final pentru a demonstra că nu sunt doar fata care știe să scrie frumos. Am crezut că pot fi fata care face o mulțime de lucruri la fel de bine precum se spune că scrie. Am ales mereu “altceva” și niciodată nu am pus accentul pe “ceva”-ul care mă împlinea cu adevărat.

Și am scris acest articol acum pentru ca tu să te oprești la timp din “e momentul să mai faci și altceva” și să continui ceea ce îți place, ceea ce te motivează și ceea ce ai început demult să faci. 

“Altceva” nu te va face nici mai fericit și nici mai bun. Te face doar “altcineva” decât ceea ce vrei tu să devii! 

Sursă foto: QuoteAddicts.com

Comments